ION BACIU – UN OM BUN DE PUS LA RANĂ
Trebuie să munceşti şi să dai din suflet iubire pentru munca ce o depui, căci nu este o muncă oarecare, este o binecuvântare de la Dumnezeu să fii artist!” (Ion Baciu)
De persoana şi personalitatea lui Ion Baciu s-au bucurat generaţii întregi de nemţeni când, începând cu anul 1968, la Piatra-Neamţ, cu precădere pe scândura încărcată de istorie, dar şi de glorie, a Teatrului Tineretului, Filarmonica de Stat din Iaşi a iniţiat şi apoi a continuat organizarea de stagiuni succesive de muzică de înaltă calitate.
Şi de persoana şi de personalitatea lui Ion Baciu se leagă destinul Vacanţelor Muzicale! Căci, aşa cum îşi aminteşte acum violoncelistul Alexandru Moroşanu, un însoţitor de cursă lungă în viaţa profesională a maestrului Baciu, marele dirijor a avut sâmburele ideii care apoi a germinat şi s-a transformat în acest valoros şi longeviv festival.
Se mai leagă de persoana şi de personalitatea domniei sale, deloc în ultimul rând, crearea şi educarea culturală a unui public meloman cvasi-inexistent înainte de 1970. Desăvârşirea gustului muzical al melomanilor pietreni a ajuns până acolo încât însuşi Ştefan Ruha, cel venit adeseori în concert la Piatra-Neamţ, să remarce în vara anului 1975 că „la Piatra se cântă acum o altfel de muzică”. Completat după ceva vreme de ieşenca Dora Maria David, cea care observa că „la Piatra, poate şi datorită Stagiunii simfonice permanente a Filarmonicii ieşene, a stagiunii camerale pe care studenţii şi cadrele didactice ale Conservatorului de la Iaşi o susţin în cadrul Clubului C.F.S. Săvineşti şi la Biblioteca Judeţeană, (…) s-a format un public tânăr, exigent, care a căpătat obişnuinţa, nevoia chiar, de a asculta muzică bună.” Iar desăvârşirea gustului pentru muzica bună a continuat. Şi ar trebui să mai continue şi astăzi dacă… Dar asta e altă discuţie.
Revenind la maestrul Ion Baciu, mai întâi ar fi de amintit că domnia sa s-a născut în comuna sibiană Bratei, lângă Mediaş la 21 iunie (sau 21 iulie, aşa cum era trecut în buletin) în anul 1931. Data de naştere i-a fost incertă maestrului însuşi. Se pare că, în marea lor bucurie a naşterii a unui vlăstar, singurul al familiei, părinţii şi naşii nu s-au grăbit să-i declare naşterea decât la 21 iulie. Cert este faptul că toate sărbătoririle ulterioare din familie au avut loc mereu pe 21 iunie.
Referindu-se la primii ani, Maria, soţia marelui dirijor, avea să spună “copilăria i-a fost o perioadă de viaţă care, când îşi amintea şi povestea, se transforma parcă în copilul de atunci şi retrăia toate întâmplările aproape cu aceeaşi intensitate. De multe ori m-am gândit de ce oare şi-a iubit atât de mult copilăria? O copilărie lipsită de mângâierile mamei (trecută în nefiinţă pe când viitorul artist avea o vârstă mică, nota autorului), copilărie fără cămin părintesc, o copilărie petrecută, pe rând, pe la toate neamurile apropiate. Cine ştie?! Poate tocmai pentru asta a iubit-o. Fiindcă era foarte săracă în bucurii, bucurii mici pe care le-a avut şi pe care el le-a transformat în evenimente de neuitat.”[1]
Atât mama sa, pe nume Natalia – dar desmierdată postum de fiu sub apelativul de Măicuţa, cât şi tatăl său, tot cu nume de Ion, dar cunoscut în famile drept Nicu, erau absolvenţi de conservator. Măicuţa studiase pianul dar, bolnavă de plămâni, a fost nevoită a se retrage în Bratei, loc în care până la prematura-i dispariţie a activat ca învăţătoare. Nicu a fost violonist şi a avut şansa să-şi vadă fiul, Ion Baciu, atunci student, la pupitrul unei orchestre.
Ion Baciu este admis ca student al Academiei de Muzică din Bucureşti în toamna anului 1955, pentru ca peste cinci ani să îl regăsim absolvent cu brio al acestei instituţii. Vreme în care a fost discipol al unei pleiade întregi de mari nume ale muzicologiei româneşti. Astfel i-a avut profesori pe Mihail Jora la armonie, Zeno Vancea la contrapunct, Constantin Silvestri – dirijat orchestră, Teodor Rogalschi – orchestraţie, Ioan D. Chirescu – teorie solfegii, George Breazul – istoria muzicii, Ioan D. Vicol – dirijat cor, Tudor Ciortea – forme muzicale, Emilia Comişel – folclor.
După terminarea studiilor, din 1955, a activat timp de opt ani, ca dirijor la Filarmonica din Ploieşti.
A fost perioada tinereţii plină de avânt. Plină de, aşa cum am spune astăzi, “muncă patriotică”. Dar şi de satisfacţia muncii bine făcute şi a rezultatelor pe măsură. Concret, Ion Baciu, alături de alţi tineri cu viziune artistică – printre care mereu i-au fost alături oameni precum Toma Caragiu, Zephi Alşec, Anton Hoffman, Ion Danielescu, Horia Stănescu, Nicolae Brînduş, Eliodor Rău, Teodor Drăgulescu, Aristide Teică, Grigore Bărbulescu – pune umărul la ridicarea în plan cultural al unui oraş mare, Ploieşti, puternic industrializat pentru Republica Populară Română a acelor timpuri.
Numele amintite au fost conştiente – aşa cum avea să se întâmple peste vreo treisprezece ani (1968) şi în cazul oraşului dintre Cozla, Cernegura şi Pietricica – că era nevoie de iniţierea şi apoi susţinerea unui proces de culturalizare a noilor orăşeni. Erau anii de după cel de al doilea război mondial, ani în care, într-o puternică eră a industrializării, sute de mii (dacă nu milioane) de săteni erau “strămutaţi” la oraşe pentru a resuscita industria naţională.
Pe linia meseriei pe care şi-o alesese, Ion Baciu, împreună cu colegii săi din domeniul muzical, a pus bazele unei orchestre foarte tinere, cu muzicieni “racolaţi” de maestru din Conservatorul bucureştean, din cadrul Filarmonicii ploieştene – instituţie care astăzi poartă numele lui Paul Constantinescu. Aici, printr-o sumă întreagă de demersuri făcute pe la oficialităţile vremii, a reuşit transformarea unei săli de cinema (care nu mai era activă) într-o sală adevărată de concert. Sala „Rodina”. Acolo unde primele acorduri au răsunat în seara zilei de 24 august 1955. Seară a unei zile foarte grele, aşa cum o rememorează acum doamna Maria Baciu: “tineri şi dornici de fapte mari, s-au apucat de treabă. S-a făcut un adevărat şantier, s-a muncit mult. S-a reuşit transformarea sălii într-una frumoasă, cu scenă, cu garderobă şi cu scaune noi. La ora şapte seara începea concertul inaugural al sălii. «Tata» (aşa-l denumeşte Maria pe soţul ei, cartea de memorii scrisă de distinsa doamnă adresându-se în primul rând copiilor ei, nota autorului) dirija primul concert. Dar la ora şase seara, «tata», Doru Rău, Doru Drăgulescu, Horia Stănescu băteau numerele pe scaunele noi. Eu, cu sacoşa de mâncare în mână, le dădeam fiecăruia în gură bucata de pâine. Să mănânce ceva, căci toată ziua nu mâncaseră nimic. Timpul a trecut şi, din salahori, s-au transformat în artişti.”[2]
Acesta era OMUL Ion Baciu. Gata, atunci când se impunea, şi de munca de jos.
Altădată, la un concert pe care-l susţinea cu Filarmonica ieşeană – acolo unde, în 1962, se transferase – s-a apucat, la cererea solistei nemulţumite de poziţia iniţială a instrumentului, şi, împreună cu alţi doi oameni din orchestră, a aranjat pianul pe scenă. Respectiva îi luase pe cei trei drept… maşinişti. “La repetiţie, surpriza a fost a solistei care, în şeful mecanic l-a descoperit pe… şeful de orchestră. Nu era pentru prima oară când aranja scena. Întotdeauna avea grijă cum se făcea aranjamentul oamenilor la pupitre, avea grijă de note, de instrumente. Făcea orice pentru reuşita concertului cu mare plăcere şi nici un efort nu i se părea prea greu.”[3]
Aşadar, din anul 1962 a devenit dirijor permanent al Filarmonicii de Stat din Iaşi, iar din 1968 a fost numit şi director al acestei instituţii.
[1] Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, Editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 71.
[2] Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, Editura Cantes, Iaşi, 1998, paginiile 15, 16 .
[3] Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, Editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 85.
