ACHIM STOIA – UN ROMÂN CELEBRU AL COMPONISTICII MONDIALE
Fiind îndrăgostit de folclor şi apreciind în cel mai înalt grad creaţia sinceră şi spontană a poporului tot atât de mult ca şi cea cultă a marilor compozitori,mi-am fundamentat creaţia pe temeiul graiului românesc de care am fost şi rămân continuu legat.” (Achim Stoia)
În plină activitate creatoare, dar şi didactică – din 1960 a fost profesor şi rector al Conservatorului “George Enescu” – la 1 aprilie 1973, la Iaşi, se stinge din viaţă muzicianul Achim Stoia.
Născut la 8 iulie 1910, în satul Mohu, lângă Sibiu, viitorul muzician urmează cursurile de cultură generală din sat. Remarcat de profesorii săi, începând cu clasa a IV-a este pus să dirijeze corul clasei sau chiar cel mixt al şcolii, facându-şi astfel ucenicia.„Însuşirea muzicii prin degetele pe instrument sau prin cântatul în cor e un drum sigur şi bun. Aşa mi-am făcut şi eu intrarea în muzică. Întâi am învăţat un instrument muzical, apoi am cântat şi dirijat cor, iar la urmă am dirijat orchestra simfonică” mărturisea compozitorul.
Între anii 1920-1927 studiază la Şcoala Normală de Învăţători „Andrei Şaguna” din Sibiu, unde se iniţiază în domeniul muzicii cu Timotei Popovici şi Nicolae Oancea, doi reputaţi profesori care au remarcat de la început talentul muzical al tânărului învăţăcel. Începând cu anul 1927, este student la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, acolo unde, printre alţii, beneficiază de îndrumarea profesorilor Dumitru G. Kiriac, Ioan D. Chirescu, Alfonso Castaldi, George Breazul, Dimitrie Cuclin.
Absolvent al celebrei Scola Cantorum din Paris, deşi a trăit timp de doi ani în marea metropolă franceză, în mijlocul curentelor muzicale de avangardă ale vremii, curente muzicale înnoitoare, Achim Stoia, a rămas sufleteşte străin de acestea. Asta pentru că a fost format la şcoli de orientare tradiţionalistă, a căror atenţie era îndreptată mai curând către muzica preclasică şi clasică.
Anii de studii parizieni sunt evocaţi de către Cornelia Apostol: „prin participarea la un concurs din primavara anului 1934 obţine postul de dirijor al corului Bisericii ortodoxe române din Paris şi accede, prin intermediul bursei, pentru a-şi desavârşi studiile muzicale, la cursurile de contrapunct cu Paul Le Flem, de fugă şi polifonie modală cu Charles Koechlin, de dirijat orchestra cu Fr. Rühlman de la Scola Cantorum şi la cele de compoziţie cu Paul Dukas de la École Normale de Musique. Aici este coleg de clasă cu Dinu Lipatti cu care leagă o strânsă prietenie şi prin intermediul căruia îl cunoaşte pe George Enescu. Susţine cu formaţia corală a Capelei din Paris, pe lângă programul liturgic, concerte publice de colinde şi cântece de stea româneşti şi o audiţie de muzică corală religioasă la Radio.”
Prezent doar la prima ediţie a Vacanţelor Muzicale la Piatra-Neamţ, Festival la a cărui naştere, prin funcţia ce o deţinea, a avut o importantă contribuţie, compozitorul a rămas consecvent idealurilor formulate de generaţia sa de a făuri o artă inspirată din realităţile româneşti. Astfel, de-a lungul anilor, din creaţiile cu care a îmbogăţit panteonul componisticii naţionale au rămas urmaşilor într-ale artei muzicale ca cele mai importante, aşa cum apreciază profesorul Vasile Vasile, „«Învârtita» – distinsă în 1938 cu Premiul de compoziţie «George Enescu» – «Trei jocuri din Ardeal», «Sârba moldovenească», «Rapsodia I – Moldovenească», cele şase suite pentru orchestră, dintre care Suita a IV-a compusă în 1956 şi purtând subtitlul de Sibiana, valorifică într-o formă simfonică accesibilă melodii şi jocuri populare de pe plaiurile natale, devenind una dintre cele mai cunoscute lucrări ale compozitorului.”
Creaţia muzicală a lui Achim Stoia a mai cuprins muzică vocal-simfonică, muzică simfonică, muzică de cameră, muzică corală şi muzică vocală, numele său fiind deseori alăturat acelora ale lui Paul Constantinescu, Constantin Silvestri sau Theodor Rogalski.
De altfel, este cunoscut faptul că maestrul Stoia era un mare amator de muzică folclorică, muzica românului de la sat, domnia sa având multe compoziţii din acest domeniu, acela al muzicii populare autentice. Alături de amintitul Paul Constantinescu, Achim Stoia era un maestrul al acestui gen de compoziţie.
Achim Stoia a fost şi un pedagog apreciat, atât de către profesori, colegii săi, cât şi de studenţi. Măiestria pedagogică de care a dat dovadă în cei peste patruzeci de ani cât a stat la catedră i se datorează în bună măsură fostului său magistru, George Breazul. Personalitate a şcolii muzicale româneşti care, chiar la examenul de definitvat a lui Achim Stoia, aflându-se în comisie, se exprima astfel: „Domnul profesor Stoia este o podoabă a învăţământului muzical atât prin darurile sale artistice, cât şi prin râvna sa educativă şi puterea sa de muncă. Sunt calităţi puse fără rezervă în serviciul şcolii şi valorificate minunat în masa bunilor elevi normalişti.”[1]
Da, puterea sa de muncă era una imensă. Se preocupa de bunul mers la Conservatorului. Căci, muzicianul Achim Stoia a fost ceea ce în zilele noastre se numeşte un manager. Un foarte bun manager. Domnia sa a pus pe picioare, la mijlocul secolului trecut, Conservatorul ieşean. Mărturie, una dintre multele, stau vorbele spuse de Vasile Spătărelu: „Achim Stoia era un ardelean, moldovenizat şi el, ca şi mine ulterior. Ajunsese să fie mai moldovean decât mulţi ieşeni. Era un om nemaipomenit, un foarte bun conducător şi, în plus, avea un miros teribil! Nu pentru că m-a ales pe mine, dar avea un simţ deosebit în domeniul uman. A alcătuit o echipă a Conservatorului din Iaşi de mare valoare. O echipă care apoi a contribuit din plin la gloria acestei instituţii într-o anumită perioadă. În anii la care mă refer (anii ’70-’80, nota autorului) Conservatorul «George Enescu» a trecut printr-o perioadă de glorie nemaipomenită, o glorie datorată în primul rând maestrului Achim Stoia. Şi tot legat de domnia sa, vreau să mai menţionez că în 1970 a mai făcut un lucru nemaipomenit înfiinţând specialitatea de compoziţie la Conservator. Facultate care, peste ani, aveam să o conduc şi eu.”[2]
Profesorul de pian Cornelia Apostol, impresionată de personalitate maestrului Stoia afirmă: „dedicat muncii pe care o făcea, loial instituţiei pe care o slujea, oricare a fost aceasta, profesor în învăţământul preuniversitar şi universitar muzical, în calitate de orchestrator şi copist pentru biblioteca Filarmonicii unde devine dirijor de orchestră şi director al ei, ca rector în învăţământul superior de artă, ca preşedinte al filialei ieşene a Uniunii Compozitorilor din România şi membru în comitetul naţional de conducere, ca membru în juriu la festivaluri internaţionale, în calitate de compozitor sau de consilier în Sfatul Popular Regional. Ca dirijor permanent al orchestrei simfonice, din 1948, îi îmbogăţeşte repertoriul clasic şi romantic cu lucrări ale secolului XX. Pentru ca mai apoi, în calitate de director al Filarmonicii, din 1950, măreşte numărul de instrumentişti, contribuie la înfiinţarea, în 1953, a corului «Gavriil Musicescu», integrează orchestra de muzică populară «Doina Moldovei» în aceeaşi instituţie şi în 1957 inaugurează actualul ei local. Din 1945 participă la viaţa framântată a învăţământului superior de artă ieşean: este profesor la Conservator, rector al nou înfiinţatului Institut de Artă, în 1949, a cărui desfiinţare, care are loc doi ani mai târziu, o resimte ca pe o zi de doliu. Iar din 1960, de la reînfiinţarea Conservatorului, îi este rector până la moartea sa.”[3]
Atuul său pentru a realiza atâtea în decursul unei vieţi pusă total în slujba muzicii româneşti – fie compunând, fie predând, fie conducând coruri, orchestre sau instituţii – a fost o sănătate de fier. Robusteţea înnăscută, vigoarea sa fizică de fiu de ţăran i-au fost mereu un aliat. Una dintre calităţile sale fiind disciplina, viaţa îi era riguros organizată, iar spiritul de ordine ce-i caracterizează şi opera, îl oglindeşte, de fapt, pe omul Achim Stoia.
Singurul său duşman a fost stresul. Risc pe care nu l-a putut evita şi care avea să-i fie fatal. Iritările, enervările, oboseala produsă de desele sale deplasări în Bucureşti, deplasări impuse de către calitatea sa de rector, acestea combinate cu structura sa masivă, statura scundă, cu o vădită tendinţă spre obezitate, caracterul său sangvin, toate la un loc îl impuneau drept un candidat sigur pentru infarctul miocardic.
Prima criză, apărută pe 2 martie 1973, este trecută relativ cu bine. Medicaţia şi îngrijirea de doar câteva zile păreau a-l fi repus pe picioare. Dar ignorarea sfatului medicului – cel care îi prescrisese un repaos mult mai mare – dorinţa sa de a se implica din nou în marea de probleme administrative şi artistice, aveau să-l doboare la fix o lună de la primul atac cardiac.
În urmă a rămas munca sa, una susţinută şi depusă cu pasiune şi încredere, trudă care îi aduce peste ani recunoaştere şi preţuire. Şi mai mult decât atât, o perpetuă aducere aminte a personalităţii sale.
„Dacă munca e considerată o religie, atunci Achim Stoia a fost un fanatic!” Aceste cuvinte cuvinte care îi aparţin jurnalistului ieşean Aurel Leon, cuvinte rostite la moartea compozitorului, cuprind toată esenţa vieţii, creaţiei şi stradaniilor Maestrului.
În 2010, întreg Iaşiul muzical a dorit să omageize personalitatea lui Achim Stoia. La celebrarea centenarului naşterii sale au participat numeroşi compozitori, muzicologi, instrumentişti, profesori, cu toţii oameni ai Imperiului lui Euterpe. Printre ei s-a aflat şi Sabin Păutza, cel care pe 29 aprilie al acestui an a susţinut un concert în memoria maestrului, concert pregătit, cu sprijinul doamnei Maria Stoia şi a lui Bujor Prelipcean, încă din 2009. Cu prilejul acestui eveniment, Sabin Păutza se confesa: „între noi doi a fost dragoste mare de la prima vedere, pentru că el m-a adus la Iaşi când am absolvit Conservatorul din Bucureşti, la 22 de ani, şi m-a pus să predau din prima zi. Aşa s-a făcut că n-am fost asistentul nimănui, nici măcar al lui”[4]
[1] Costică Bîzgă şi Lucia Abrudan, „Achim Stoia”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1982.
[2] Ioan Amironoaie, „Privilegii”, vol. I, capitolul „Un creator eminamente liric”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2004.
[3] Cornelia Apostol, Revista „Cronica”, mai 2010.
[4] Cornelia Apostol, Revista „Cronica”, mai 2010.
