O VARĂ MUZICALĂ CU MARIANA NICOLESCO ŞI GRIGORE LEŞE
Ludovic Spiess la capătului unui drum.
… Doar că…
Destinul avea alte planuri. Astfel că, în ianuarie 2006, la o banală partidă de vânătoare, maestrului Spiess i se face rău. Auocaracterizându-se, în perioada cât fusese „păstorul” Vacanţelor muzicale, ca fiind „un tip câteodată incomod. Nu întâmplător, patruzeci de ani am fost hoinar prin lume. Şi am învăţat că, de pildă, adaptarea la noua economie de piaţă are nevoie de o nouă concepţie, de un alt curaj, de o nouă deschidere, de o altă transparenţă. Şi de o altă plajă de a privi şi analiza lucrurile. Toate acestea fiind componente ale libertăţii.” Simţindu-l constrâns în anumite principii de către semenii săi, probabil că destinul a ales să-i dea o libertate mai mare.
Cu un an şi jumătate mai devreme de acest prag, cel al trecerii fiinţei spre nefiinţă, maestrului Ludovic Spiess îi fusese conferit, de către Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, titlul de Doctor Honoris Causa. În cuvântul rostit atunci, profesorul Grigore Constantinescu spunea: „imaginea artistului Ludovic Spiess este, din toate punctele de vedere, deschisă excepţiei. De la periplul său existenţial neobişnuit, care l-a făcut să se bucure de statutul unei vedete internaţionale de prim rang în lumea liricii mondiale, la unicitatea însuşirilor unui glas nepereche în galeria marilor tenori.”
Mariana Nicolesco invitată din nou la Vacanţe Muzicale.
Planurile pentru ediţia a XXXV-a începuseră a fi făcute încă de la finalul ediţiei anterioare. Cu Ludovic Spiess în calitate de Preşedinte de onoare şi, mai ales, de sfătuitor avizat. În noile condiţii, organizatorii festivalului, cei de la Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, trebuiau să se reorienteze. A fost, astfel, contactată celebra soprană, dar şi profesor de renume, Mariana Nicolesco. Odată cu acceptul domniei sale, a fost începută o nouă muncă de proiectare a programului artistic.
Cu o echipă organizatorică bine sudată, care răspundea promt noilor cerinţe, cu o „eminenţă cenuşie” care să indice direcţia, în câteva luni timpul a fost recuperat, iar la 1 iulie 2006, totul era gata pentru ca ediţia cu numărul treizeci şi cinci să poată debuta.
Era ziua când, în calitate de preşedintă de onoare a ediţiei, Mariana Nicolesco se confesa: „am venit prima oară la Piatra-Neamţ invitată la una dintre recentele ediţii ale manifestării care acum împlineşte treizeci şi cinci de ani de existenţă. Şi, ca întotdeauna, mă regăsesc cu multă plăcere acum în mijlocul tinerilor muzicieni, care ştiu cât de mult ţin la ideea pe care o repet adesea – aceea de a face muzică împreună.”
Era ziua în care însuşi directorul executiv al festivalului, profesorul Horia Constantin Alupului-Rus, se simţea plin de optimism şi de încântare. „Iată că în acest an ne onorează cu prezenţa sa, în calitate de mentor, marea soprană Mariana Nicolesco. Interpretă care a înnobilat scenele lumii, maestră exemplară pentru tinerele generaţii de artişti, ambasador al României pe toate cele cinci continente, Mariana Nicolesco vine să scrie, împreună cu alţi distinşi profesori şi artişti, o nouă pagină de istorie a muzicii la Piatra-Neamţ.” Şi continuă, referindu-se la suma rotundă pe care o împlinea festivalul: „aniversăm treizeci şi cinci de ani de existenţă neîntreruptă a unui vis care a fost supranumit «Vacanţe Muzicale la Piatra Neamţ». Spun un vis, pentru că, în anii ’70, să organizezi un festival muzical internaţional, să înfiinţezi cursuri de măiestrie artistică, să reuneşti cei mai mari profesori, compozitori şi maeştri ai scenei într-un mic oraş de provincie nu era o nebunie, era un vis! Un vis pe care, iată, îl «trăim» de treizeci şi cinci de ani, în fiecare început de vară. O vară a sunetelor, a muzicii, a artelor care şi-au avut întotdeauna, aici, la Piatra Neamţ, prieteni şi un public devotat“.
Pianistul Gabriel Amiraş cântă în deschiderea Vacanţelor.
Deja familiară publicului pietrean, orchestra Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, cu Ovidiu Bălan dirijor, a fost invitată şi la deschiderea ediţiei XXXV-a. Cum anul 2006 a fost desemnat anul Mozart – se împlineau două sute cincizeci de ani de la naşterea sa – programul acelui concert nu avea cum să ocolească muzica marelui compozitor din Salzburg.
În prim planul concertului a fost pianistul român, dar stabilit în Germania, Gabriel Amiraş. Cel care, la acel moment avea în spate o cifră apropiată de o mie de concerte şi recitaluri, a fost profesor la Cluj şi Bucureşti, pentru ca, după 1989 să ajungă să predea, în calitate de profesor consultant, la Graz şi la Paris. Anul 2006 îl găsea pe Gabriel Amiraş director la propria sa şcoală de muzică din orăşelul german Trossingen, regiunea Bodensee.
În acea primă seară a Vacanţelor muzicale din 2006 s-au cântat concertele pentru pian şi orchestră compuse de Mozart (numărul 23 în La major) şi Prokofiev (numărul 3 în Re major, op. 26). Aflat în sală, profesorul şi jurnalistul Ioan Amironoaie reţinea pentru posteritate: „aşa cum era de aşteptat, interpretarea oferită de Gabriel Amiraş a fost una exemplară şi de înaltă ţinută. De la caracteristica autentică a stilului mozartian din prima parte a concertului, culminând cu virtuoasa cadenţă, la poetica superbă, dureros romantică a părţii mediane, de la impetuozitatea primei părţi a concertului lui Prokofiev, la pretenţioasa serie de variaţiuni din partea a doua şi, de aici, la încheierea concentrată a rondoului final, domnia sa a făcut o demonstraţie de stăpânire impecabilă atât a bagajului tehnic, cât şi a celui expresiv, dovedind, încă o dată, că este un interpret care-şi merită renumele. Ca să nu mai vorbim de cele două pagini debusy-ene, admirabil transpuse în cel mai autentic stil impresionist, oferite la meritatele şi inerentele bis-uri.”
Clasa de pian
La Vacanţele anului 2006 clasa de măiestrie pianistică i-a fost încredinţată maestrului Amiraş. Firesc. Din moment ce domnia sa tot fusese invitat îla Piatra-Neamţ, nu era păcat să bată drumul de la Trossingen, din Germania, doar pentru o seară? Şi să nu se profite de experienţa şi măiestria sa pedagogică din domeniu.
Pe fază, aşa cum îi stă bine oricărui jurnalist, beneficiind şi de calificarea profesională muzicală, Ioan Amironoaie obţine o descirerea avizată a studenţilor participanţi la masterul de pian, precum şi a atmosferei din interior. Cel care îi povesteşte este însuşi Gabriel Amiraş. „Este aici, acum, un grup de tineri pianişti veniţi din toate instituţiile de învăţămînt superior artistic din România, care a produs minuni. Sunt îndrăgostit de fiecare dintre ei pentru că, aşa cum vorbeam între noi, fiecare om valoros este o lume complexă, aparte şi inconfundabilă. Ei înşişi sunt lumi bogate şi diferite. Fiecare este altceva în felul său, fiecare este o valoare. Asta nu înseamnă că toţi vor face carieră. Celebritate şi valoare, şansă şi neşansă… Ei, deocamdată, şansă nu prea au. Pentru că asta este istoria. Încă sîntem călcaţi de roata istoriei. Apoi, pe lîngă hazard mai intervine ambiţia, dorinţa de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele, flerul de a găsi drumul bun pe care să-l urmeze. Ruga mea faţă de Dumnezeu este aceea de a ne arăta următorul pas în această întunecime care este viaţa. Aceşti tineri au nevoie şi de acel instinct, pe care noi, faţă de animale, l-am cam pierdut, de a găsi calea adevărată către gloria muzicală. Dar ei, în sine, reprezintă o valoare incomensurabilă. (…) S-a instaurat o atmosferă creativă în cel mai profund sens al acestei expresii. De la bun început am şters toate hotarele profesor elev, din punct de vedere pur formal, de genul întrebare şi răspuns. Am provocat o colaborare perfectă, comună, în care eu ascult, lucrez, demonstrez, fiind deschis la orice fel de întrebare; fie că e naivă, neprofesională. În aceste cîteva zile s-a creat o legătură temeinică ce nu cred că poate fi ruptă uşor.”[1]
Portret de artist.
Pentru acel an organizatorii s-au gândit la trompetistul pietrean Dan Pompiliu. Provenit dintr-o familie de artişti, tatăl său fiind celebrul sculptor român Clement Pompiliu, Dan a studiat de mic muzica sub îndrumarea altui nume greu al culturii nemţene, profesorul Theodor Macarie. Plecat la Bucureşti, Dan Pompiliu şi-a desăvârşit studiile muzicale absolvind, pe rând, Liceul „George Enescu” şi apoi Conservatorul bucureştean. A fost ani de zile colaborator al Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii şi al orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, ambele din Capitală. Retras spre casă, a devenit şef de partidă şi solist angajat al filarmonicii băcăuane, instituţie cu care a cântat de multe ori chiar la el acasă, la Piatra-Neamţ.
Pentru seara de duminică, 2 iulie 2006, organizatorii au apelat la actorul Teatrului Tineretului, Cornel Nicoară, care a avut misiunea de a crea, prin amintirile legate de Dan Pompiliu şi familia sa, legătura afectivă dintre artist şi public. A fost nevoie de un intermediar – care s-a achitat cu succes de misiune – şi pentru că, fire romantică, lui Dan Pompiliu îi este destul de greu să vorbească despre sine. Despre sine, mereu, în cariera sa artistică, a vorbit… muzica!
Şi, pentru ca totul să iasă perfect, era nevoie şi de un pianist care să-i însoţească acordurile de trompetă. Omul potrivit s-a numit Mihaela Spiridon. Cea care, recent, cu lucrarea “Genuri şi forme în literatura pentru pian la patru mâini, de la clasici la romantici. Coordonate stilistice şi interpretative.” a devenit doctor în muzică, a dovedit, încă o dată, că este un muzician de clasă, ce se poate adapta dificultăţilor tehnice ale oricărei partituri. Cu atât mai dificilă a fost misiunea Mihaelei Spiridon, cu cât, „se ştie, acompaniamentul unui instrument de suflat de alamă presupune un discurs melodico-armonic compensatoriu din partea acompaniatorului, pentru a contrabalansa efortul supradimensionat, uneoru, al solistului.” Ioan Amironoaie dixit!
Grigore Leşe – „arheolog şi restaurator al culturii tradiţionale”.
„Grigore Leşe nu este un interpret de muzică populară,în înţelesul acceptat al termenului. Inegalabil cunoscător al cântului tradiţional românesc, al procesului intim de creaţie populară, al imboldurilor sentimentale, trăirilor personale şi presiunilor sociale care au dus la crearea capodoperelor culturii populare, Grigore Leşe reface imaginea unei colectivităţi cu trăirile sale, trecând prin toate stările psihice, de la agonie la extaz. Dorul, jalea, cântecul ceremonial au în interpretarea lui Grigore Leşe, conţinutul filosofic, istoric şi uman pe care nici un dicţionar nu ar putea să le definească.”
Am redat acest fragment din prezentarea pe care i-a făcut-o Horia Constantin Alupului-Rus, amfitrionul spectacolului intitulat OBÂRŞII, spectacol al grupului clujean condus de însuşi Grigore Leşe, nu atât pentru poezia vorbelor, cât mai ales pentru adevărul celor afirmate.
Avea să fie, acest veritabil regal de folclor autentic, un spectacol memorabil. Prin frumuseţea cuvintelor din cântece, prin alternarea acestora. Când piese duioase, de leagăn, când alerte – interpretările instrumentale la fluier, caval sau tilincă – când vesele, cântece de nuntă, hora miresei, când triste, bocete ori cântece de cătănie. A fost o demonstraţie că OBÂRŞIILE reprezintă o întoarcere la muzica vocală, la cântecele de ritual. Din păcate, din ce în ce mai date uitării.
Oricine a asistat la acest concert organizat la Vacanţele muzicale sub egida Ziua muzicii tradiţionale, la final, n-avea cum să nu-i dea dreptate maestrului Leşe, cel care întrebându-se „ce este cântul?” dădea şi răspunsul: „Cântul este o necesitate! Dacă omul nu cântă, moare. Este un dar divin, un obicei transcedental, este o şansă de la Dumnezeu.” Un fragment – din păcate care nu este şi sonor – îi susţinea spusele: „Am noroc că ştiu cânta / Că-mi astâmpăr inima. / Horile-s de stâmpărare / La omu’ cu supărare.”
O gură de ajutor i-au dat cinci interprete din grupul său – Doina Lavric, Zamfira Pampa, Teodora Sabou, Lorena Nechifor şi Lenuţa Purja. Soliste care îi împărtăşesc crezul artistic.
Vacanţele redate studenţilor.
Ceea ce a urmat concertului de muzică tradiţională oferit de Grigore Leşe publicului Vacanţelor, s-a constituit într-o serie de recitaluri studenţeşti. Cei cărora, în fapt, le fuseseră dedicat, încă de la primele ediţii, festivalul.
Primii care au urcat pe scena Teatrul Tineretului au fost reprezentanţii instituţiilor de învăţământ muzical superior. Din România, dar şi din Republica Moldova. Pentru că, încetăţenită deja de ani de zile, prezenţa oaspeţilor de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte plastice din Chişinău a devenit o obişnuinţă.
Au ieşit în evidenţă, în cadrul acestui spectacol, Victoria Culin, Ion Timofti, (ambii de la secţia de canto), Andrei Sîrbu şi Larisa Soboleva (pian) – toţi de la Chişinău, Simona Sindreşteanu (oboi) şi Cristina Popescu-Stăneşti (pian) – ambele reprezentante ale Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Elena Baroti (soprană) de la Universitatea „Valahia” din Tîrgovişte, Diana Vasiu (pian) – Universitatea de Vest Timişoara, Roxana Tudorache, Andreea Blendea (viori), Manuela Mocanu (violă), şi Alexandru Grăjdeanu (violoncel), în fapt un cvartet al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, Corina Raluca Butnaru (soprană), şi Valentina Horhat (pian), studente ale Universităţii Oradea, precum şi un cvintet de la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, în componenţa Gabriel Posdărescu şi Dumitru Cernei (trompetă), Ionuţ Marina (corn), Robert Benke (trombon) şi Liviu Deac (tubă).
Seara acestui recital al instituţiilor de învăţământ muzical superior a fost una originală. N-avea cum să nu fie altfel, având în vedere că întregul spectacol, ca şi ediţia în sine, a fost patronată de celebra soprană Mariana Nicolesco. Cea care, atunci când domnia sa a considerat că este necesar, a oprit soliştii pentru a le da indicaţii. Preţioase pe cât îi este renumele.
Seara de jazz la cote înalte.
În cadrul acestei a XXXV-a ediţii a Vacanţelor muzicale la Piatra-Neamţ au mai putut fi urmărite de către publicul festivalului concertul dat de tinerele speranţe ale lumii muzicale nemţene de la Liceul de artă „Victor Brauner”, precum şi cei mai buni dintre cursanţii de la master-class-urile de canto (al Marianei Nicolesco) şi de pian (al lui Gabriel Amiraş).
În spectacolul liceului de artă local s-au detaşat, prin calităţile artistice demonstrate, violoniştii Sara Stroici şi Laurenţiu Busnea, sopranele Alexandra Todosia şi Alexandra Tărniceru, pianiştii Simona Spiridon şi Daniel Ciobanu şi fagotistul Gabriel Rotaru. Precum şi corul pe voci egale „Gaudium” dirijat de profesoara Viola Cel Mare.
O seară a profesioniştilor a fost cea dedicată muzicii de jazz. Beneficiind de un prezentator pe măsură, Florian Lungu, o adevărată enciclopedie în materie, artiştii invitaţi la Vacanţe s-au simţit în largul lor pe scena Teatrului Tineretului.
Trioul bucureştean format din Petrică Andrei, Ciprian Parghel şi Vlad Popescu a avut rolul de a încălzi atmosfera. Lucru uşor de reuşit având în vedere valoarea artistică a grupului. Dar şi faptul că audienţa, care a umplut la refuz sala Teatrului Tineretului, era formată în majoritate din tineri.
Au urmat, cronologic vorbind, duo-ul format din pietreanul Lucian Darie şi ieşeanul Paul Babici. Un dou sudat în multele lor concerte din ultimii ani.
Pentru ca finalul, apoteotic de-a dreptul, să le aparţină timişorenilşor de la Bega Blues Band. Componenţii formaţiei – Kamocsa Bela (Kamo), Lică Dolga şi Johnny Bota – jazzmani de mare experienţă şi îndrăgostitţi de muzica de gen, Kamo fiind fondator al celebrei trupe Phoenix, iar Johnny, iniţiator şi întemeietor, cu un an înainte, al Facultăţii de jazz şi pop „Richard Oschanitzky” din Timişoara, au dovedit, dacă mai era nevoie, că Vacanţele au nevoie şi de o astfel de muzică.
În stilu-i inconfundabil, profesorul Ioan Amironoaie redă ceea ce trăise pe viu: „spectacolul a fost comentat cu umor şi vitalitate de către specialistul genului, Florian Lungu. A impresionat reacţia călduroasă a publicului în faţa unei demonstraţii sonore care, în cea mai mare parte, s-a desfăşurat pe teritoriul mai accesibil şi mai persuativ al blues-ului. Şi dacă unii erau oarecum deranjaţi de intensitatea prea mare a sunetului, alţii considerau că amplificarea copioasă e cea mai potrivită într-o asemenea împrejurare, chiar dacă „brum“-ul perpetuu şi nevindecat al unui difuzor a afectat, uneori profund – ca în cazul contrabasistului Ciprian Parghel – calitatea sound-ului. În orice caz, experimentul jazz-istic din cadrul acestei ediţii a „Vacanţelor“ a demonstrat că genul poate fi implantat şi revitalizat în spaţiul pietrean, profund văduvit din acest punct de vedere.”[2]
Triumful clasei de canto
Programată să se încheie cu recitalul oferit de clasa de măiestrie condusă de însăşi maestră, ediţia a XXXV-a aducea în atenţia melomanilor un program complex. Prezentat chiar de Mariana Nicolesco: „se încheie astăzi, sub semnul muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart, ediţia a treizeci şi cincea a Vacanţelor muzicale! Adică, a unui dublu simbol – acela al tinereţii veşnice şi al perfecţiunii. Manifestarea din seara aceasta este un curs de măiestrie artistică la care vor lua parte patruzeci de participanţi la Vacanţele din acest an, ceea ce ne va permite tuturor să ne concentrăm eforturile şi competenţa în serviciul marii muzici şi al depăşirii de sine. Aşa cum, de fapt, s-a întâmplat pe tot parcursul ediţiei 2006 a evenimentului care ne reuneşte aici. Studenţii şi absolvenţii din acest an ai catedrei de canto ai Facultăţii de muzică din cadrul Universitaţii „Transilvania” Braşov ne vor prezenta fragmente dintr-o operă mozartiană, Bastien und Bastienne, compusă de micul geniu salzburghez la vârsta de doisprezece ani. Ca o paranteză, vreau să vă spun că reprezentaţia de la Braşov a studenţilor mei a fost un triumf binemeritat atât de interpreţi, cât şi de profesorii lor!
Vă avertizez că voi interveni pe parcursul reprezentaţiei, punând în discuţie elementele susceptibile de a fi ameliorate, ori subliniind modul în care, cu inteligenţă şi talent, au fost depăşite. Este şi acesta un mod de a face muzică împreună, de a trăi o experienţă unică a celor aflaţi pe scenă şi, deopotrivă, a celor din sala de spectacol! Or, nu este acesta tocmai scopul întâlnirii noastre de la Piatra-Neamţ?!”
În acest fel se mai scrisese o pagină din istoria Vacanţelor muzicale la Piatra-Neamţ. O pagină de istorie culturală.
[1] Extras din materialul Fiecare om valoros este o lume complexă, aparte şi inconfundabilă publicat în “Monitorul”din 8
ulie 2006.
[2] Fragment extras din materialul intitulat Unora le place jazzul publicat în “Monitorul” din 7 iulie 2006.
