LUDOVIC SPIESS RĂSPUNZĂTOR DE EDIŢIA ANULUI 2005
Venit, în urma unei discuţii cu vechea parteneră de scenă, Elena Botez, cu un an înainte la Vacanţe, atunci doar pentru a lua pulsul organizatoric al festivalului, Ludovic Spiess a rămas cu mintea şi cu sufletul alături de efortul creativ al oamenilor locului. Deja din toamna anului 2004, domnia sa, împreună cu profesorul Horia Constantin Alupului-Rus, creierul manifestării, au pus la punct programul artistic al ediţiei a XXXIV-a.
În luna martie a anului 2005, Ludovic Spiess purta un dialog cu Costin Popa de la revista bucureşteană Melos, ocazie cu care întreaga ţară avea să afle că „este impresionant că acest mic oraş, în care nu există o instituţie muzicală, a reuşit să se impună şi să atragă vară de vară numeroşi studenţi muzicieni, dascăli, muzicologi, compozitori, care, prin prezenţa lor, au contribuit indiscutabil la sporirea prestigiului acestor Vacanţe de creaţie. Studenţii din diferite instituţii de învăţământ superior, artiştii, au prilejul să se întâlnească, să contribuie la bucuria marelui public din Piatra-Neamţ, un public absolut senzaţional, dornic de evenimente şi de frumos, într-un cadru cu totul şi cu totul special.”[1]
Urmau apoi date pe care directorul Operei Naţionale din Bucureşti le avea clare în minte, date ale noii ediţii. De fapt viitorul program care în proporţie de sută la sută avea să se concretizeze peste patru luni de zile: „ce va fi la ediţia ce stă să înceapă? Încep cu acea clasă de masterat pe care o voi susţine, dorindu-mi o activitate de două săptămâni absolut relaxantă, lăsând la o parte tensiunea profesor-student, o întâlnire prietenească, a adevărului; consider că este deosebit de important ca un tânăr viitor cântăreţ să cunoască cu exactitate nivelul la care se găseşte. Faptul că masteranzii vor avea posibilitatea să apară în două-trei recitaluri este semnificativ, pentru că fiecare se va mobiliza şi vor fi ambiţioşi de a demonstra cât sunt de buni şi ce simţire artistică au la acea oră. Avem, apoi, programată o seară intitulată «Întâlnire între academii», în cadrul căreia reprezentanţii universităţilor invitate îşi vor prezenta disciplinele, pretenţiile, rezultatele muncii lor. (…) Am dorit să împănăm aceste două săptămâni cu un program cât mai atractiv. Dispunem de un teatru cochet, care a găzduit numeroase manifestări pe parcursul ediţiilor anterioare. Vor participa Filarmonica «Mihail Jora» din Bacău, Corul Filarmonicii «Moldova» din Iaşi, Orchestra de Cameră Radio, Cvartetul «Fagotissimo». Împrejurimile oraşului sunt absolut fascinante şi de aceea am programat concerte de muzică religioasă, apoi o seară de muzică contemporană, la fel ca şi un spectacol de folclor românesc inclus în «Ziua muzicii tradiţionale».”[2]
Deschidere cu muzica lui Enescu.
Întreg anul 2005 a fost consacrat, în cadrul programelor artistice la nivel naţional, marelui violonist şi compozitor român, George Enescu. De la a cărui trecere în eternitate se comemorau atunci cincizeci de ani.
Firesc, nici programul Vacanţelor muzicale nu-l puteau uita pe Enescu. Astfel, în cadrul concertului de deschidere, orchestra filarmonicii băcăuane “Mihail Jora”, cu Ovidiu Bălan la pupitru, a readus în memoria melomanilor “Rapsodia română”. În programul de sală realizat de, pe atunci, consultantul artistic al Operei Naţionale ieşene, Vasilica Stoiciu-Frunză, se regăsea o afirmaţie a profesorului George Manoliu – “cel care privea în ochii lui Enescu uita de el însuşi, fiindcă întâlnea o lumină neobişnuită, de vis, o căutătură care trecea dincolo de oameni, scrutând îndepărtata zare… În faţa îndrăzneţii lui se fâstâceau, încrezuţii deveneau ceva mai modeşti şi lumea părea mai bună. Ascultându-l cântând, lumea devenea într-adevăr mai bună!”
Programul muzical a fost completat cu concertul pentru corn şi orchestră, compoziţie a lui Reinhold Glier. În interpretarea muzicianul ieşean Petrea Gîscă. Evident că un concert din muzică pentru corn poate fi audiat extrem de rar la Piatra-Neamţ. Fapt ce făcea ca, început cu muzica lui Enescu, programul să continue la aceleaşi înalte cote.
La final a fost plasată Simfonia I – “Glosă”, compoziţie a lui Viorel Munteanu, pe versurile lui Eminescu. Lucrare interpretată de tenorul Marian Someşan. Cel sprijint de corul “Gavriil Galinescu” al Filarmonicii “Moldova” din Iaşi, cor dirijat de Doru Morariu.
După concert, Ovidiu Bălan era bucuros de reuşită, de cum simţise publicul, dar şi pentru că “ori de câte ori interpretez această compoziţie sunt pătruns de aceleaşi emoţii. Şi de aceea consider creaţia lui Viorel Munteanu o capodoperă în creaţia simfonică românească. A fost, cred eu, un program închegat, foarte reuşit care, pe mine cel puţin, m-a emoţionat profound. Iar soluţia aceasta, la care am recurs în lipsă de spaţiu, de a pune corul în rândul publicului, se pare că a dat roade.”
PRAGURI cu Icoane.
Colaborarea de ani de zile cu Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi s-a concretizat pentru anul 2005 cu un spectacol de teatru dat de studenţii clasei Cornelia Gheorghiu şi Ovidiu Lazăr. O piesă a lui Teodor Mazilu – „Proştii sub clar de lună” – care s-a jucat pe scena Casei de cultură „Ion Creangă” din Tîrgu Neamţ.
Alte două spectacole de înaltă calitate artistică din cadrul ediţiei a XXXIV-a au fost cele oferite de Ioan Bocşa împreună cu al său grup folcloric – Icoane – precum şi cel al corului Preludiu, grup condus de Voicu Enăchescu.
Ansamblul de muzică tradiţională românească Icoane, care aparţine Academiei de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, a prezentat un program sugestiv intitulat PRAGURI. Explicaţia avea să o dea, direct de pe scenă, însuşi conducătorul ansamblului, renumitul interpret de muzică populară, dar şi profesor, Ioan Bocşa: „de ce «PRAGURI»? Pentru că piesele incluse în repertoriu sunt producţii folclorice care descriu marile praguri peste care păşeşte omul în vremelnica trecere a lui pe Pamânt – naştere, cătănie, căsătorie, muncă, dragoste şi inevitabila moarte. Sursa acestui repertoriu, pe care l-am adus în faţa dumneavoastră, noi transformând-ne, într-un fel, în arheologi, făcând o restaurare sonoră, sunt documente vechi, culegeri de acum o sută de ani. Ne putem duce cu gândul şi mai departe. Aceste cântece erau îngânate şi acum două, ori chiar trei sute de ani. Ca performanţă artistică, ne-am propus să ne apropiem de emisia sonoră specifică, să ne apropiem cât mai mult de specificul zonal, dar, cel mai important, să ne apropiem de sinceritatea şi firescul interpretării muzicii tradiţionale la ea acasă.”
Pentru cine a fost în sală la acel spectacol impresia trebuie să fi dăinuit până astăzi. A fost o întâlnire artistică în care, artişti şi public, s-au bucurat împreună de muzica şi tradiţiile româneşti. Într-un grai pe care, indiferent din ce zonă a ţării am fi, ne pătrunde adânc în suflet.
Corul Preludiu dă recital la Vacanţe muzicale.
Având pregătit, pentru Vacanţele muzicale, un repertoriu special – de muzică religioasă – pentru cei de la corul de cameră Preludiu al Centrului de Cultură „Tinerimea română” din Bucureşti li s-au pregătit două locaţii aparte. Astfel, pentru concertul din Piatra-Neamţ ei au fost îndrumaţi spre sediul Bisericii adventiste de ziua a şaptea, iar pentru Roman li s-a propus Episcopia. Asta pentru că unde sună mai bine o astfel de muzică decât o catedrală ori o biserică? Regretatul profesor Constantin Zaharia a fost cel care s-a ocupat de organizarea celor două concerte. Astfel încât, la finalul lor, absolut nimeni nu a regretat că a fost prezent. Nici artiştii şi nici publicul.
Un concert de zile mari.
A avut loc duminică 10 iulie 2005. Pe scena Teatrului Tineretului. A fost după-amiaza de la Vacanţe muzicale dedicată unui stil aparte de muzică. Stilul bisericesc. A fost după-amiaza în care tonalităţi arhaice în viziunea componistică a lui Viorel Munteanu s-au îmbinat de minune cu sonorităţile muzicii lui Boccherini. Tripticul psaltic pentru soprană (în persoana Adei Burlui) şi orchestră (Orchestra de cameră a Societăţii române de Radiodifuziune, dirijor Cristian Brâncuşi), compoziţie a ieşeanului amintit – care se şi afla în sală! – a fost urmat de Concertul în Re major pentru violoncel şi orchestră, op. 34 al lui Luigi Boccherini. În interpretarea magistrală a lui Alexandru Moroşanu. Combinaţia celor două compoziţii a fost de mare efect. Asortată, la final, cu Simfonia nr. 36 în Do major, Linz a lui Mozart.
La final, după multele „palme” meritate – a se citi aplauze – primite din partea publicului, protagoniştii, bucuroşi de reacţia „sălii” s-au confesat: sunt emoţionată să retrăiesc anii studenţiei, perioadă frumoasă a vieţii mele în care, vară de vară, am venit aici. Sunt legată sentimental de acest oraş în care am cântat de atâtea ori. Pentru mine a fost o mare bucurie să revin şi să cânt din nou la Vacanţe!” – Ada Burlui; „Sunt onorat, sunt bucuros şi sunt deosebit de satisfăcut de prezenţa noastră – a mea şi a orchestrei Radiodifuziunii – prezenţă încununată cu aplauze. E un mare succes. Consider acest concert a fi unul dintre cele mai reuşite ale carierei mele!” – Cristian Brâncuşi; „Prin Tripticul psaltic încerc să aduc muzica din strană în sala de concert!” – Viorel Munteanu.
Relaţii sentimentale speciale legate la Vacanţe.
Virtuozul violoncelului românesc, maestrul Alexandru Moroşanu a trăit şi domnia sa, la acest concert, clipe de mare intensitate emoţională. „Şi pentru mine este o mare bucurie că sunt la Piatra-Neamţ. Pentru că, ori de câte ori vin aici îmi retrăiesc tinereţea şi studenţia. Era vremea când eram în minunata orchestră dirijată de Ion Baciu. Când, la Piatra-Neamţ erau stagiuni permanente ale Filarmonicii ieşene. Vin cu o plăcere nemaipomenită şi mă bucur pentru publicul pe care l-am văzut astă seară. Mă bucur din toată inima pentru că, să ştiţi, în multe locuri din ţară apetitul pentru artă a scăzut. Aici a rămas intact. Şi iată, din 1972, o manifestare fără egal se perpetuează. Legat de public care a venit astă seară să ne vadă, vreau să vă destăinui ceva. La intrarea pe scenă, parcă am întinerit. Am văzut în atmosfera de la Teatrul Tineretului, oameni pe care îi ştiu de ani şi ani. Bine, s-au mai schimbat. Dar ne cunoaştem, eu pe ei şi ei pe mine, de treizeci şi atâţia de ani. Mi s-a creat, în acel moment, o stare sufletească greu de descris. Efectiv, pe moment, am întinerit!”
Lucru care, probabil, a contribuit şi el la starea sufletească a maestrului, stare care s-a simţit în prestaţia artistică a domniei sale.
Medalion de artist – Iulian Trofin.
Cu câţiva ani în urmă Vacanţele muzicale inaugurau, în cadrul programului artistic al festivalului, o serie de spectacole intitulate sugestiv Medalion de artist, şi dedicate sărbătoririi personalităţilor locale care s-au afirmat în lumea muzicală internaţională. Această idee, care i-a aparţinut profesorului Horia Constantin Alupului-Rus, i-a adus în faţa publicului Vacanţelor pe Elena Botez, Anda Louise Bogza ori Theodore Coresi, nume care, pe acolo pe unde au fost, adică pe la Bucureşti, Timişoara, Londra, Praga, Viena sau Paris, de-a lungul anilor, din decada a şasea a secolului trecut şi până în prezent, au spus şi spun multe despre locurile de unde provin.
Medalionul de artist al anului 2005 i-a fost consacrat lui Iulian Arcadi Trofin. Un pianist care a studiat la Conservatorul ieşean, făcându-şi ucenicia – ca pianist corepetitor – în cadrul celebrei corale Cantores Amicitiae, şi care, din 1985 cântă şi predă muzica de pian în Italia. Dar, prin master-class-urile pe care le-a inţiat sau la care a participat, şi în lumea întreagă. Atunci, la ediţia a XXXIV-a a Vacanţelor muzicale, Iulian Trofin a urcat pe scena T.T.-ului însoţit de prieteni – vilonista Roxana Gâtlan, tenorul Tudor Florenţa, baritonul Mihail Frunză, cu toţii de la Opera Naţională Română din Iaşi, pianiştii Marco Mussini (din Reggio-Emilia, un fost elev de-al său care, între timp, i-a devenit coleg de scenă), şi mult mai tinerii Daniel Ciobanu şi Andrei Gologan, ambii tinere speranţe ale Liceului de artă local. Întreaga regie a spectacolului a fost pusă la cale de către împricinat cu largul concurs al amicei sale, Vasilica Stoiciu-Frunză. Cea care, în calitatea ei de atunci, de secretar muzical al Operei ieşene, a compus şi o prezentare profesionistă a tot ceea ce s-a îmtâmplat pe scenă în acea după-amiază. La sfârşitul căreia, Iulian Trofin avea să declare : „pentru mine este ceva absolut natural faptul de a crea, împreună cu colaboratorii mei, o manifestare la care tinere talente şi profesionişti cu experienţă, să evolueze împreună şi să creeze o atmosferă ca cea pe care cu toţii am simţit-o în această seară. O emoţie care să ducă la obţinerea a ceea ce noi doream de fapt – mesajul către iubitorii muzicii, către această elită de oameni care doresc încă să-şi mai aducă aminte de «catharsis». Şi nu în ultimul rând, emoţia reîntoarcerii mele la Piatra-Neamţ, reîntoarcerea în sânul acelei mari familii a partizanilor muzicii pe care o creez şi o interpretez.”
Atmosfera de la cursurile de măiestrie.
Deghizat în cronicarul (pentru cotidianul Monitorul) acelei ediţii, Ioan Amironoaie povesteşte o incursiune a sa în intimitatea laboratorului de la cursul de canto: „la clasa de măiestrie condusă de maestrul Ludovic Spiess se lucrează intens de dimineaţă până seara. Vocalize, frânturi de arii, sunetul pianului (…) la care cântă, pe rând, Ioana Maxim, prim-corepetitor la Opera Română din Bucureşti şi, din partea casei, Mihaela Spiridon; dese opriri, indicaţii… «E genial Rossini ăsta!», «Ce atmosferă crează aici Enescu!…», «Gândeşte mai liber! Şi mai deschis!», «Pe măsura asta apare Rozina în balcon. Şi-ţi aruncă o floare şi un bileţel. Te miri: ce se întâmplă?». Cum vrem să ştim mai multe, într-o pauză, abordăm un cuplu. Ea soprană, el bariton. Ea lituaniană, el român de Mediaş. Ea frumoasă, el la fel. Sunt căsătoriţi şi au venit la un master în familie. Egle Chişiu: «Sunt din Lituania. Am studiat cinci ani acolo. Apoi un an în Italia. Din octombrie voi studia la Bucureşti. Îmi place aici. E un oraş foarte frumos. Şi e şi un master-class foarte interesant cu maestrul Spiess.» Vasile Chişiu: «Pe maestrul Spiees îl cunosc de la debutul meu din Lucia di Lamermour de la Opera Naţională. Mă bucur mult să pot studia în condiţii excelente cu domnia sa. Nu ştiu exact ce voi cânta la concert. Foarte probabil Bal mascat.»
Maestrul şi discipolii săi.
Dacă înainte de debutul ediţiei maestrul Spiess era oarecum emoţionat la gândul că urma să dea ochii cu clasa sa de canto, studenţi sau absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ muzical superior din ţară sau de peste hotare, oameni pe care domnia sa încă nu-effort cunoscuse, cu o zi înaintea spectacolului care marca finalul de curs, profesorul Spiess se arăta deosebit de încântat. „Am câteva surprize foarte plăcute şi mă bucură faptul că am descoperit câţiva tineri cu un potenţial extraordinar. Şi chiar sunt nerăbdător să-effort ascultaţi, să-effort vedeţi şi să-effort urmăriţi în concertul de sâmbătă. Este un concert destul de pretenţios, dar care, sunt sigur, va oferi satisfacţii şi publicului spectator şi interpreţilor.”
Da, maestrul nu greşea. Cei care pe 16 iulie 2005 apărea în faţa publicului prezent la eveniment – Cătălina Chelaru, Nicolae Bantea, Egle Bogdanoviciuc-Chişiu, Vasile Chişiu, Ramona Zaharia, Valeriu Caradja, Bogadan Zaharia, Victoria Golovco, Vitalie Todiraşcu şi Daniel Zah – practic cei mai buni zece studenţi din cei cincisprezece admişi la curs, au interpretat arii din opere celebre. Interpretări care s-au finalizat cu aplauze la scenă deschisă.
Cristina Cotescu – un argint viu al Vacanţelor.
La reuşita acestui spectacol de închidere, trebuie menţionat, a contribuit şi regizorul Operei Naţionale Române din Bucureşti. Prezentă pentru al doilea an consecutiv, Cristina Cotescu, căci despre ea este vorba, a lucrat cu studenţii de la clasa de canto probleme specifice mişcării scenice şi regiei de operă. A depus o muncă care în general, la o primă vedere, nu prea se observă. Effort care însă, la sfârşitul unui spectacol de operă sau cu arii din diverse opere – cum a fost cel în discuţie – este sesizat de către publicul avizat.
Cristina Cotescu, timp de aproape două săptămâni, a fost argintul viu al ediţiei. S-a interesat mereu de studenţii de la canto, de costume, de recuzita de scenă. Plus timpul petrecut la curs. Ore în care a lucrat individual şi apoi cu toţi studenţii în acelaşi timp. Totul pentru ca aceştia să se familiarizeze cu viitoare viaţă artistică – asta în cazul celor care erau abia începători. Dar şi pentru ca seara finală a Vacanţelor muzicale cu numărul treizeci şi patru să fie una, vorba aia, de povestit nepoţilor.
Finalmente liniştită că totul ieşise aşa cum trebuia, Cristina Cotescu a făcut şi o mărturisire: „oraşul dumneavoastră pare să fie o trambulină pentru mine. Spun asta pentru că anul trecut, după ce am plecat de la Piatra am ajuns în Norvegia, la Bergen, acolo unde, pentru un public de o mie şapte sute de persoane, am montat «Tosca». Cu mare succes! Anul acesta, de aici voi pleca în Germania, unde voi monta «Cosi fan tutte». Astfel că îmi doresc să vin mai des pe la Vacanţele muzicale de la Piatra-Neamţ!”
Gânduri de viitor ale directorului artistic al festivalului.
La final de ediţie, maestrul Spiess se gândea deja la viitoarea ediţie. Planuri puse pe hârtie. După care urmau contactările artiştilor vizaţi. Apoi contractele… „Fiind vorba şi de muzica bisericească, cea încărcată de har, de emoţie, de trimitere, de transpunere, creind o atmosferă cu totul şi cu totul înlţătoare, pe viitor, mi-aş dori ca asemenea evenimente să aibă loc chiar în mănăstiri. Să îmbinăm armonios cultura cu viaţa spirituală şi cu turismul. Trebuie să găsim noi forme de exprimare şi noi forme de a atrage spre actul artistic.”
Plăcându-i ceea ce întâlnise aici, Ludovic Spiess găsea Vacanţele muzicale de la Piatra-Neamţ un act cultural mereu perfectibil. În această idee, domnia sa avea planuri de viitor. Cunoscându-l, atât cât poţi cunoaşte o personalitate a lumii muzicale româneşti pe parcursul a doar două veri, nu mă îndoiam, la momentul respectiv, că totul avea să se împlinească aşa cum îşi dorea.
[1] Material intitulat “La Piatra-Neamţ, public senzaţional!”, publicat în paginile revistei „Melos”, martie 2005, şi semnat de Costin Popa.
[2] Idem.
